Nu și-a dorit niciodată imposibilul.
Nu a sperat niciodată la o viață de film, la o iubire de basm sau la vreun Făt-Frumos pe cal alb.
Să fim serioși. Și-a dorit doar să fie apreciată la adevărata ei valoare.
Și-a dorit să nu fie nevoie de cuvinte ca să exprime ce gândește.
A visat tot timpul la o iubire superioară celei trupești.
Și-a dorit să fie înțeleasă exact așa cum e.
Și-a dorit să nu fie judecată sau desconsiderată. Și-a dorit să îi fie înțeles fiecare zâmbet, fiecare lacrimă sau fiecare gând.
Și-a dorit telepatie, completare, inteligență.
Ceva nemaivăzut. Haos.
Și a avut mereu încredere în ea, a avut încredere că merită ce-i mai bun, mai frumos și mai simplu, pentru că a suferit atât de mult încât nu-și mai poate imagina încă un eșec.
Suferința a făcut-o puternică, eșecul a făcut-o să-și dorească o îmbrățișare atât de puternică și atât de sinceră încât atunci când își așează capul pe umărul lui să simtă că în sfârșit ultima piesă din puzzle-ul vieții ei a fost găsită.
Te rog... apari. Fă-o fericită. E atât de frumoasă când zâmbește. :)
