Permite-mi să mă
prezint.
Sunt nimeni fără
tine, pe cine păcălesc?
Nimeni alta decât
cea care te-a lăsat să-i cunoşti inima şi mintea şi cea care s-a întrecut pe
sine doar ca să îţi intre în graţii.
Sunt cea care a
stat în dreapta ta chiar dacă se simţea singură şi care nu înceta să creadă în
tine oricât de mult te trăda privirea.
Sunt cea care ar
fi fost capabilă să te iubească mai mult decât se iubea pe sine şi care a
devenit, prin ochii tăi, o combinaţie dubioasă între ceea ce şi-a dorit mereu
să fie şi nu a putut până acum şi totodată ce şi-a propus că nu va fi
niciodată.
M-am îndrăgostit
pe principiul iubirii oarbe: nu vedeam nimic în faţă, dar ceva îmi spunea că nu
trebuie să mă opresc şi că drumul pe care urmează să merg e numai al meu.
Vedeam ceva în ceaţă...
Stăteam întinşi
sub cerul care parcă gonea toţi norii de deasupra noastră ca să îi permită
soarelui să stralucească numai pentru noi.
Defapt aşa şi era.
Soarele răsarea
din ochii lui, cum de altfel apunea tot acolo.
Va să zică acolo începea şi acolo se termina fiecare zi din umila mea existenţă. În privirea
lui, unde simţeam că mă regăsesc în forma mea finală, unde mă simţeam completă şi unde simţeam că aparţin.
Acolo îmi era locul. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu