Totul sau nimic...

Ne împăcăm, de cele mai multe ori, doar ca să nu mai fim certaţi, ca să nu mai existe tensiune, ca să ne zâmbim când ne întalnim întamplător şi ca să fie împăcarea făcută.

Ne împacăm doar aşa, de complezenţă şi de fapt nu ne pasă că cel cu care ne-am certat se întreabă dacă suntem bine înainte să doarmă sau dimineaţa când se trezeşte.

Aşteptam un mesaj, un bip cu număr ascuns, un mail, o scrisoare, o cafea, un salut.. orice. 

Orice care sa îmi arate că nu ne-am uitat unul pe altul.

Ne preţuim aşa de puţin… în ultima vreme nici nu ştii cât de mult te-am căutat prin arhivă şi cât de mult m-am străduit să-mi dau seama unde eşti, cu cine eşti, ce faci, dacă eşti bine, daca mă mai cunoşti…

Ştiu ca îmi era uşor să te sun şi să-ţi spun două-trei cuvinte, ştiu ca te-ai fi comportat normal deşi în sinea ta şi ţie îţi era extrem de greu să-mi vorbeşti..

Dar orgoliul e prea mare.

Orgoliul tău, pentru că eu îl calc în picioare întotdeauna de dragul tău şi tot eu sunt cea care iartă şi se întoarce pretinzând că nu s-a întamplat nimic şi castelul de nisip pe care  l-am clădit împreună vara trecută nu se dărâma la primul val.. Pentru că am avut grijă să-l construim destul de departe de ţărm.

Am citit pe propria-mi piele cuvinte pe care nu trebuia să le fi spus, nici măcar sa le fi gândit şi mi-a părut atât de rău de ele încât n-am fost capabilă să-ţi mai vorbesc un timp. 

Ăsta a fost singurul motiv pentru care nu te-am mai căutat… dar tu, tu ce motiv ai avut?

M-ai uitat şi ai găsit pe cineva care să-ţi ofere mai mult decât mine?

N-aveai cum.. eu ţi-am oferit totul. :)