Opreşte timpul, te rog...

 Permite-mi să mă prezint.

Sunt nimeni fără tine, pe cine păcălesc?

Nimeni alta decât cea care te-a lăsat să-i cunoşti inima şi mintea şi cea care s-a întrecut pe sine doar ca să îţi intre în graţii.

Sunt cea care a stat în dreapta ta chiar dacă se simţea singură şi care nu înceta să creadă în tine oricât de mult te trăda privirea.

Sunt cea care ar fi fost capabilă să te iubească mai mult decât se iubea pe sine şi care a devenit, prin ochii tăi, o combinaţie dubioasă între ceea ce şi-a dorit mereu să fie şi nu a putut până acum şi totodată ce şi-a propus că nu va fi niciodată.

M-am îndrăgostit pe principiul iubirii oarbe: nu vedeam nimic în faţă, dar ceva îmi spunea că nu trebuie să mă opresc şi că drumul pe care urmează să merg e numai al meu. Vedeam ceva în ceaţă...

Stăteam întinşi sub cerul care parcă gonea toţi norii de deasupra noastră ca să îi permită soarelui să stralucească numai pentru noi. 

Defapt aşa şi era. 

Soarele răsarea din ochii lui, cum de altfel apunea tot acolo.

Va să zică acolo începea şi acolo se termina fiecare zi din umila mea existenţă. În privirea lui, unde simţeam că mă regăsesc în forma mea finală, unde mă simţeam completă şi unde simţeam că aparţin. 

Acolo îmi era locul. :)